Secolul al XIX-lea (partea a V-a)

Creștinism vechi și nou. Pax Britannica.

Paul David, Bisarc

Să vedem ce făceau catolicii și ortodocșii în timpul acesta.

Am sfârșit, până aici, ce a fost esențial.

Nu am încercat, în această serie de articole despre secolul al XIX-lea, o istorie a creștinismului în această perioadă. Sunt istorici remarcabili care au făcut-o la nivel de excelență (mai ales, istorici creștini de limba engleză). Noi doar am pus în lumină unele momente istorice, (v. Secolul al XIX-lea (introducere)) care să ne permită să evaluăm când a fost căderea Satanei și a îngerilor săi (1), apogeul creștinismului fiind relevant în privința aceasta, precum și diferențele majore între viața pe pământ de atunci și cea de acum (2), pentru că astăzi oamenii cred că lumea în care noi trăim este normală; dar este invadată de draci, care o sufocă fără ca lucrul acesta să fie atestat. Adică, lucrul acesta nu este cunoscut oamenilor.

Am sfârșit, până aici, ce a fost esențial în victoria creștinismului, care a avut loc în secolul al XIX-lea, un eveniment de sfârșit de vremi, care marchează începutul sfârșitului pe pământ. De acum, Satana știe că mai are puțină vreme, și se desfășoară la maximum, cuprins de o mânie mare, cât mai are timp. Dar vom mai continua, pe scurt, în această serie de articole, cu alte evoluții creștine ale acestei perioade, și cu elemente care țin de social, de cultură, de viața noastră pe pământ de care nu suntem conștienți cât este de distorsionată.

Trezirile evanghelice au avut loc în șase valuri pe parcursul secolului al XIX-lea, și puțin după. Noi am menționat câte ceva despre trei din ele. Aceste șase valuri au afectat confesiuni ca cea anglicană, baptistă, congregaționalistă, luterană, metodistă, prezbiteriană, în multe țări, și au dat naștere la altele cum ar fi „Church of the Brethren”, Armata Salvării, confesiunea penticostală și altele.

Istoricii*, în majoritate, când e vorba de marele secol, ajung la concluzia indubitabilă că același Spirit al lui Dumnezeu – care a mișcat pe apostoli – a săvârșit lucrările Sale mărețe în secolele care au precedat pe ale noastre, cu aceleași rezultate, dar cu o mai mare generalitate și cu efecte mai extinse și mai temeinice decât cele la care au visat apostolii atunci la început. Desigur, ar trebui recunoscut faptul că în secolul al XIX-lea lumea era pregătită și Biblia era tipărită, spre deosebire de vremea apostolilor. Lumea creștină ajunsese la maturitate.

Creștinism vechi și nou

Este demn de remarcat faptul că nu există nicio înregistrare a vreuneia dintre aceste mișcări care să fi afectat în mod vizibil Biserica Romano-Catolică. Roma catolică a rămas, în general, neatinsă de rugăciunile sau predicile care au marcat aceste mari treziri. Acest lucru nu înseamnă că secolul al XIX-lea nu a înregistrat nicio reînnoire spirituală sau progres în comuniunea romano-catolică. Ci înseamnă că au lipsit anumite elemente în romano-catolicism necesare pentru o comunicare a spiritualității renașterilor evanghelice. Două dintre cele mai semnificative lipsuri catolice au vizat preoția tuturor credincioșilor, activă în fiecare renaștere prin participarea laicilor, și autoritatea Sfintei Scripturi. Nu există nici o înregistrare a unei renașteri romano-catolice care să se compare cu renașterile din 1858 în America, din 1859 în Ulster și Scoția, sau din 1905, fie în Țara Galilor sau în Scandinavia. Nici una dintre aceste mișcări nu a afectat deloc congregațiile romano-catolice.

Cam același lucru se poate spune și despre Biserica Ortodoxă Greacă. Se poate spune, în termeni generali, că mișcările spirituale cunoscute sub numele de renașteri au fost fenomene specifice în întregime comunității evanghelice.

Renașterile în Biserica Romano-Catolică au însemnat ceva cu totul diferit. Astfel, trezirea romano-catolică s-a manifestat prin apariția unor noi ordine și prin reînnoirea unor ordine mai vechi. În cei o sută de ani de după Waterloo, a fost înregistrat un număr mare de noi ordine și de voluntari pentru serviciu, mai mare decât în orice alt secol anterior în istoria romano-catolică. Un număr de douăzeci de ordine noi și o serie de frății au luat ființă. A fost semnificativ faptul că cel mai militant dintre ordinele romane a fost reînviat, Societatea lui Isus recăpătându-și existența legală deplină în 1814. De asemenea, a fost semnificativ faptul că un număr mai mare de noi ordine au fost conduse de femei devotate, care s-au specializat în îngrijirea bolnavilor, a orfanilor și a săracilor. Renașterea evlaviei în Biserica Romano-Catolică a dus la activitate misionară. Misionarii romano-catolici au fost celibatari, unii preoți și alții laici. Iezuiții și-au extins câmpurile de misiune; au fost fondate și alte ordine pentru a răspunde nevoilor misiunilor străine.

Nu a existat o colaborare a protestanților și a catolicilor nici în țările de origine, nici pe câmpurile de misiune. În țările exclusiv romano-catolice, intrarea misionarilor evanghelici a fost blocată cu înverșunare, chiar până la moarte. Astfel de țări nu au ezitat să facă apel la autoritățile seculare pentru a-i expulza pe intruși. Bineînțeles, acest lucru nu a împiedicat în vreun fel misionarii romano-catolici să intre în teritorii ai puterilor protestante tolerante. Antipatia nu a fost doar organizațională, ci și teologică. Declarația de infailibilitate a Papei i-a ofensat pe protestanți mai mult ca niciodată.

Convertirile protestanților la afilierea romano-catolică au avut loc adesea prin căsătorie – în care o promisiune a fost făcută, de a crește copiii în credința romană. Conversii ale romano-catolicilor la protestantism au avut loc cu miile, prin evanghelizării în masă.

În timpul secolului al XIX-lea, s-a făcut foarte puțin în misionarism de către bisericile greco-ortodoxe. În diferite țări din Levant, slujitorii Bisericii Ortodoxe erau ocupați cu menținerea comunităților lor naționale, ne-încercând să evanghelizeze pe necreștini. Misionarii protestanți din țările greco-ortodoxe au încercat la început să infuzeze o nouă vigoare în congregațiile mai vechi, dar aceia influențați de ei au fost adesea supuși persecuției din partea ierarhiei ortodoxe, ceea ce a făcut necesară organizarea de biserici evanghelice noi. În secolul al XIX-lea, autoritățile ortodoxe ruse au inițiat propriile misiuni în Imperiul Rus în plină expansiune, și pentru rușii care emigrau peste hotare, în special în Statele Unite ale Americii. În Rusia, Biserica Ortodoxă era puțin mai mult decât un braț lung al guvernului imperial rus, iar departamentele sale de extindere nu puteau fi comparate nici cu cele ale Bisericii Catolice, nici cu societățile misionare protestante. Disidenții erau persecutați, dar au crescut rapid după 1905, mai ales baptiștii dar și alte confesiuni.

Marxism

Cu războiul ceresc în desfășurare, cel rău lupta și el, vicios. Însă ce a instigat pe pământ în secolul al XIX-lea nu a reușit pentru că prea era creștinismul puternic. Dar a reușit un secol mai târziu, după invazia* dracilor, atunci când omenirea intrase pe linie dreaptă spre sfârșitul acestor vremuri. Părintele fondator al comunismului, anti-creștinul Karl Heinrich Marx, era din cea mai pură stirpe evreiască, dar tatăl său a devenit un prozelit protestant care l-a botezat în copilărie. Karl Marx nu era ignorant față de creștinismul de tip evanghelic. El s-a născut la începutul perioadei post-napoleoniene în renașterea din Germania, și a crescut în timpul extinderii din Renania Inferioară, când cumnata sa a fost activă în cadrul acesteia. Era conștient de așteptările secolului al XIX-lea ca societatea să poată fi desăvârșită prin Evanghelie. Marx a fost la Londra în timpul marii renașteri de la 1860 încoace, și era încă rezident al Londrei când D. L. Moody a venit să predice.

Așadar, când omul e locuit de duhuri necurate, nicio învățătură, nicio scriptură nu se poate atinge de el, mai ales dacă e sortit de Dumnezeu – cum a fost și Iuda. Sunt duhuri de curvie, de vrăjitorie, și câte și mai câte, dar și de inteligență, cum a fost cazul lui Marx – teribilă inteligență, dar drăcească. Cu mulți ani în urmă, doar universitățile comuniste predau marxismul, dar astăzi toate marile universități din Occident au o serie întreagă de cursuri marxiste, în ideea de a se da respect înțelepciunii. Or fi ei universitari, cu doctorate, dar sunt debili duhovnicește, de nu pot deosebi înțelepciunea drăceasca de cea dumnezeiască nici cât un copil la școala duminicală.

Marx îi ura pe creștini pentru că fac binele și astfel întârzie ziua violenței. Era nerăbdător cu metodele evoluționiste. Așa cum nu a înțeles boabă din scripturi – era orb în privința aceasta – nu a înțeles nici Faptele Apostolilor care au întors lumea „cu susul în jos” prin persuasiune mai degrabă decât prin recurgerea la violență. Blândețea creștină o considera lașitate și smerenia creștină o considera dispreț de sine; statornicia creștină o considera umilință și ascultarea creștină o numea supunere, ca și bunătatea creștină. În locul lui Dumnezeu în societate, a pus războiul claselor; în locul iubirii, a pus ura. A negat existența lui Dumnezeu. Deși, spunea că „...vreau să mă răzbun eu însumi pe Cel ce stăpânește sus...”, ceea ce implică altceva.

Interesant este că Marx a publicat în 1859 (anul harului) un volum de probă a ceea ce a fost rescris ulterior ca „Das Kapital” (Capitalul), publicat opt ani mai târziu. Și mai interesant este că în același an al harului 1859 și Darwin și-a publicat cea mai mare lucrare. Dar 1859 a fost anul renașterii creștine, cea mai mare din istorie! Pare evident, cel rău s-a opus renașterii cu toate forțele: îi mâna pe Marx și pe Darwin la exact momentul marii treziri. Cum altfel ar putea fi explicate asemenea „coincidențe”, ar fi prea de tot. Nu sunt deloc coincidențe.

Era însă vremea apogeului pentru creștinism, nimic nu-i stătea în cale: Darwin și Marx au fost departe de a antagoniza lumea academică de atunci; trezirea a dus la cea mai extraordinară invazie a universităților de către mesajul creștin și la cea mai de succes recrutare de personal cu pregătire universitară din istoria învățământului superior.

Istoricii concordă în privința marxismului din secolul al XIX-lea, despre care afirmă că „a fost doar ceva mai mult decât o mișcare deranjantă până mult timp în secolul al XX-lea”*.

Există puține îndoieli că creștinismul modern nu s-a mai confruntat niciodată cu un adversar atât de „de temut” precum comunismul mondial, cu excepția evoluționismului. În trecut, evanghelicii au supraviețuit persecuției de grup, forței militare, sabotajului moral, asaltului filozofic. În comunism, toate aceste arme sunt folosite deodată, împreună cu una nouă și mortală, spălarea creierelor. Aceasta din urmă, a cărei eficiență s-a dovedit teribilă, a fost învățată și preluată de liberalismul anti-creștin din Occident astăzi. Nu vom pretinde însă că unii au învățat de la alții, de vreme ce și unii și alții au fost mânați de același soi de duhuri.

Pax Britannica

Secolul al XIX-lea a fost în mare parte o perioadă de pace. Europa a suferit câteva războaie de scurtă durată, iar America Latină o serie de revoluții. Au fost cuceriri și revolte coloniale și un război civil a chinuit Statele Unite. Pax Britannica (parafrază la „pax romana”), de la Waterloo în 1815, până la primul război mondial în 1914, a coincis, aproximativ, cu marele secol al evangheliștilor. A fost perioada în care Marea Britanie a condus lumea în industrializare, când comerțul britanic a dominat cele șapte mări, când Marina Regală a fost supremă, când Imperiul Britanic și-a depășit toți predecesorii într-un imperialism ale cărui beneficii pentru omenire au depășit nedreptățile sale. Între toate puterile coloniale ale vremii, coloniile britanice erau privilegiate. De pildă, în timp ce în India se construiau căi ferate și universități, în Indochina franceză nu prea. În timp ce în India intrau misionarii, în Indochina franceză nu era voie. Chiar și războaiele opiului din China, la care de fapt misionarii s-au opus, au avut ca rezultat o deschidere a Chinei către evanghelie și înființarea de școli, orfelinate, leprozerii, spitale, colegii și universități. Imperiul britanic a fost cel mai întins imperiu în toată istoria omenirii. Este imposibil să scăpăm de concluzia că acest imperialism, cu un monarh ca regina Victoria, a facilitat dezvoltarea misiunilor creștine în teritoriile sale și în teritoriile vecinilor. Misionari germani, scandinavi și de aiurea, au urmat steagul britanic.

Dar prințul acestei lumi a fost prințul acestei lumi și în secolul al XIX-lea. Cele lumești erau la ele acasă aici pe lumea asta. Londra avea un mare număr de bordeluri, nu semăna deloc cu cetatea sfântă din scripturi. Însă lumea era sub influența creștinătății, cârmuitorii erau creștini. Sau cel puțin se declarau așa, și oamenii erau învățați poruncile lui Hristos. Cei care trăiau lumește, de fapt cei mai mulți, nu ajungeau să se impună asupra societății. Nu s-au putut impune nici Marx, nici Darwin. În schimb, se impunea regina Victoria (nu purta nume profetic?). Și ceilalți cârmuitori creștini ai lumii. Oamenii se îmbrăcau decent, nu fără rușine ca azi, toți oamenii, pentru că stăpânea creștinismul. Era rușine altfel. Chiar și femeile stricate se îmbrăcau decent în public, pentru că era rușine altfel. Lucrurile acestea se petreceau în pofida celui rău, care pierdea teren, până acolo că a fost învins de tot și aruncat din cer*.

Secolul al XIX-lea s-a dovedit a fi un timp al evanghelizării de-a lungul și de-a latul întregului mapamond, unic în istoria omenirii. A fost apogeul creștinătății pe pământ, vremea de maturitate a credinței creștine.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆