Viu dar mort, d.Hr.

Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Paul David, Bisarc

Adam, primul om, și primul care nu a ascultat, a murit. Dar a mai trăit, așa mort cum era, încă vreo nouă secole. În cuvintele unui articol precedent (v. Viu dar mort), murise duhovnicește:

Felul acesta de a vorbi, scriptural, este vorbirea în adevăr, grea pentru urechile oamenilor. Mort se cheamă omul care nu mai este sfânt, pentru că ce a mai rămas din el? Are un singur destin: gheena, acolo unde vor fi munciți și chinuiți în veci. Un asemenea viitor nu se poate chema altfel decât moarte.

Moartea în duh (sau pierderea sfințeniei) este moarte în adevăr – la modul absolut. Moartea în trup nu este semnificativă. Moartea duhovnicească însă este, pentru că privește veșnicia. După două blesteme succesive, unul cel mare, al doilea redus doar la lungimea vieții în trup, care s-a scurtat, acum oamenii trăiesc mai puțin. Oricum nu contează, că tot morți sunt.

De la Adam deci, moartea a intrat în lume:

Rom. 5:

 12  ...după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit... 

Dar cândva în istorie s-a întâmplat un lucru care a schimbat cursul acestei stări nenorocite a omului: Dumnezeu însuși, prin Fiul Său, s-a întrupat, a trăit printre oameni, și s-a dat El însuși ca plată pentru păcat. Astfel, toți care Îl vor urma, vor fi curați, pentru că, în dreptatea desăvârșită a lui Dumnezeu, prețul păcatului a fost plătit. De acum, oricine se va putea naște din nou, duhovnicește, pentru că a fost iertat. Iertarea aceasta, prin jertfa lui Hristos Isus, dă omului acces la sfințenie. Cum se poate dar căpăta sfințenia? Te pocăiești și te botezi:

Fapte 2:

 38  „Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. 

Pocăința

Când se deschid ochii unui om se întâmplă cam așa:

Mat. 13:

 45  „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.

 46  Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are, și-l cumpără.” 

La fel și omul, își cumpără mărgăritarul cu prețul a tot ce are: o viață de păcat, la care renunță. Adică se pocăiește. Și în el se cuibărește atunci frumusețea lui Dumnezeu: din Duhul, se naște un copil duhovnicesc, fără ca omul să știe ce se întâmplă. Copilul este mic, dar va crește. Încet-încet, va înțelege, duhovnicește, că e altfel. „Copilul” nu este din carne, ci din Duhul. Acesta este duhul cel nou al omului.

Botezul

Apoi urmează botezul, mărturia, o sărbătoare. Mărturia unui suflet înaintea oamenilor și înaintea cerurilor. Doar s-a întâmplat ceva ceresc, acel lucru care este chintesența întregii creații. Un nor mare de martori în ceruri te privește. Dacă îți închipui că cerurile cântă, nu greșești. Bucuria nu mai are margini. Pentru aceasta a fost făcut pământul* și întregul univers, pentru clipa aceasta:

Luca 15:

 10  ...vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” 

Așadar omul are de acum acces la sfințenie. Și sfințenia vine prin harul lui Dumnezeu, când omul care crede se naște, duhovnicește, din Dumnezeu. Să remarcăm că iertarea este însoțită de pocăință, fără de care n-ar mai fi iertare – cine nu se schimbă nici nu poate cere iertare.

După cum copilul care se naște trupește nu va ști nimic de cum s-a întâmplat atunci, tot așa și cu nașterea în duh: n-ai să știi nimic. Și după cum omul trupesc crește și se face mare, tot așa și omul duhovnicesc: pricepe, treptat, pe măsură ce crește, că nu mai e același. N-o să-ți mai placă cele vechi, dar vei iubi ce e curat, din ce în ce mai mult. Vei vedea cum ți se schimă gusturile. Vechii prieteni se depărtează de tine. Ca o tulpină fragedă abia răsărită, va crește un pom din ea atât de mare că și păsările cerului își fac cuib în el. Acesta este omul duhovnicesc matur, în stare să deosebească binele. Aceasta este esența Împărăției cerurilor: sfințenia, omul duhovnicesc care a crescut mare duhovnicește, ca să fie sfânt, plăcut lui Dumnezeu.

Noul legământ

Acesta este noul legământ între Dumnezeu și om: prin Isus Hristos. Și, ca orice legământ, are două părți: una a fost înfăptuită (a Domnului). Mai rămâne ca și omul să se dovedească vrednic de legământul în care a fost primit.

Că unii nu-L vor niciodată pe Isus, în privința aceasta n-ar mai fi nimic de spus. Au venit și au plecat, fără să lase nimic* în urmă. Dar alții, deși puțini, totuși sunt aceia care se fac ucenici ai Lui. Despre aceștia am avea ce vorbi. Ceea ce vom și face în continuare.

Dar dacă nu rămâne cineva în legământul pe care l-a făcut cu Dumnezeu?

Atunci se cheamă că a căzut, sau s-a rătăcit. Și Isus Domnul îl va căuta cum caută ciobanul o oaie pierdută, să îl ridice iarăși în picioare. Mare bucurie, când o oaie pierdută e adusă înapoi! Dacă însă oaia aceea a murit, nu mai e nimic de făcut:

Mat. 5:

 13  Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, și călcată în picioare de oameni. 

Isus iubește pe cei ai Lui, ne caută, ne iartă, ne mângâie, ne spală. Dar când s-a umplut paharul, s-a terminat. Câte păcate să numărăm, nu știe nici un om, doar Dumnezeu. Poate depinde de ce a găsit – sau n-a găsit – El în cineva. Dacă a fost lepădat un om, trebuie că nu mai are nimic în sufletul lui pentru Isus Hristos.

Cine se duce după plăcerile acestei lumi, pentru că așa vrea el, și renunță la credință, pe acela îl lasă și Dumnezeu. Doar n-o să se roage Dumnezeu de un om!

Și pentru că Biserica este mireasa lui Hristos, și legământul cel nou este un legământ de căsătorie:

1Cor. 7:

 15  Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legați: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. 

Tot așa, cel care se desparte de credință, să se despartă. Omul acela e mort, duhovnicește. Și va fi lăsat să-și facă poftele.

Să remarcăm că Isus nu îngăduie divorțul, „afară numai de pricină de curvie”. Cine a părăsit credința, curvește cu idolii.

„N-am pierdut pe niciunul din aceia, pe care Mi i-ai dat,” spune Domnul. Dar dacă cineva pleacă el, că vrea el, nu se cheamă că l-a pierdut Domnul.

Cuiva i-a fost dat un cerșetor în grijă, să nu moară flămând. Dar într-o zi cerșetorul acela a fugit, și nu s-a mai găsit. Ce să-i mai facă?

Iuda 1:

 22  Mustrați pe cei ce se despart de voi;

 23  căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alții iarăși fie-vă milă cu frică, urând până și cămașa mânjită de carne. 

Cei care se duc cu lumea aceasta stricată, părăsind credința, au rupt legământul cel nou. Cel care trăiește în păcat și nu mai are frică de Dumnezeu, dacă nu se pocăiește, „să fie pentru tine ca un păgân”, adică se va întâmpla ce s-a întâmplat cu Adam, care a murit* în duh atunci când nu a ascultat porunca lui Dumnezeu, ci a ascultat în schimb de Satana.

Omul așadar, are și el partea lui în legământ: „negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință”, atunci se cheamă că este omul sfânt. Negreșit. Altfel, pentru cel care rupe legământul, știe numai Dumnezeu „când va veni stăpânul casei” peste cel răzvrătit, cum a promis și celor din Efes*, și celor din Sardes, cărora li se spune că sunt morți, dacă nu se pocăiesc. Astfel se întâmplă că omul moare duhovnicește, deși trupește e încă în viață. Cum s-a întâmplat cu Adam, așa și cu cei care rup legământul cel nou.

Alte vremuri

Aceste vremuri (din urmă) pe care le trăim sunt mult diferite față de alte veacuri, trecute. Omenirea se împotrivește credinței creștine, și din afară, dar și dinăuntru prin ereziile unora care dau învățături nimicitoare în biserici, făcând pe oameni să se încreadă într-un dumnezeu căruia nu-i pasă de cum trăiești. Dacă L-ai primit pe Hristos, zic ei, după aceea orice păcat îți e iertat, la nesfârșit. Viața în păcat nu mai contează, se iartă tot, fără limită. În aceasta constă „bunătatea”, după ei. Un astfel de dumnezeu nici nu mai e dumnezeu, și nu e de mirare că nu mai e nevoie de el pentru atâția în ziua de azi. Asemenea înșelătorie e nimicitoare, pentru că dă frâu liber păcatului.

Tema aceasta, pe care o discutăm aici, o veți găsi răstălmăcită în multe feluri. Dacă a fost cineva convins de vreo altă învățătură, și mai are încă dubii, scrieți-ne, să știm ce avem de lămurit (și o vom face cu dragă inimă). Nu lăsați nimic la o parte, mai ales când vine „o altă evanghelie”.

Învățăturile eretice astăzi sunt multe, și au efecte cumplite. Unde au dispărut întregi populații creștine ale atâtor țări? – ajunge să comparăm Marea Britanie de azi cu cea de acum un secol. Au dispărut în negura iadului, căzuți de la credință și fără întoarcere. Protestele evului mediu împotriva papei, care au dat naștere bisericilor protestante, par acum mărunte. Pentru atâta lucru? – zic unii. Ce se întâmplă azi e un prăpăd cu mult, mult mai mare, atât de mare că Domnul zicea „...când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?”

Proorocia lui Petru despre aceste vremuri

2Pet. 2:

 1  În norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, și vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.

 2  Mulți îi vor urma în destrăbălările lor. Și, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. 

Stăpânul i-a răscumpărat (versetul 1). Erau deci sfinți, cu un duh nou.

Dar ei s-au lepădat de Stăpânul lor. Adică, au rupt legământul.

De acum, tot ce mai așteaptă e o „pierzare năpraznică”.

Pavel despre cei care au căzut de la credință

Sfântul apostol Pavel scrie următoarele:

Evr. 10:

 26  ...dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate,

 27  ci doar o așteptare înfricoșată a judecății, și văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiți.

 28  Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.

 29  Cu cât mai aspră pedeapsă credeți că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfințit, și va batjocori pe Duhul harului?

 30  Căci știm cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Și în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său.”

 31  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! 

O așteptare înfricoșată (versetul 27, mai sus) e tot ce a mai rămas. Comparația cu Moise e și mai înfricoșătoare: omorât fără milă? – prea puțin. Pentru că a fi ucis trupește nu e mare lucru. Aceștia însă și-au pierdut sfințenia, au murit în duh – catastrofal, pentru că o astfel de moarte privește veșnicia. Pedeapsa lor e mai aspră, și veșnică. Să vedem dar cum e privit lucrul acesta (versetul 29, mai sus):

  • Au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu; cumplită imagine, dar să nu uităm că aceste cuvinte vin de la Dumnezeu. Cel care nesocotește pe Dumnezeu și darul primit este ca și cum ar călca in picioare pe Hristos. Și ni se spune aceasta, verde-n față, e ceva neclar? Cum îndrăznesc ei?

  • Au pângărit sângele legământului cu care au fost sfințiți. Sângele legământului este sângele Domnului, ucis pe cruce; acesta este sângele care pecetluiește legământul cel nou. Au rupt deci legământul.

  • Au batjocorit pe Duhul harului. Al harului prin care fuseseră ei sfințiți. Harul este darul nemeritat, care vine de la Domnul.

Așa este privit cel care și-a pierdut sfințenia. Și să nu uităm nici o clipă: cuvintele Bibliei vin de la Dumnezeu. Acel om, chiar dacă trăiește, e mort. Cum a murit Adam atunci, așa se întâmplă și cu alții acum, d.Hr. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Vezi și: